P.I.M.P. my AD

Nota: luati popcorn & enjoy! :D
 
   4000 mii de caractere deportate in mail-ul domnului “Selenis-Ethos-OC”. In spatele lor s-au ascuns mult prea multe, si totusi nu suficient de multe, idei si concepte. Doamne ajuta!
   A trecut doar o zi, era totusi prea mult, si am primit raspunsul si automat invitatia la “Nu e sigur, dar e probabil!”. E aceeasi!
   (mai putin de) O saptamana fericita, care s-a scurs repede, s-a terminat intr-o minunata seara de vineri, pe un tren accelerat ce a plecat din statie la 22:03 lasand si in urma o gara plina de saluturi, urari de bine si succes si inca ceva dupa care sa-ti fie dor.
   Un tren viteaz se avanta in noapte peste dealuri, peste munti avand ca destinatie rasaritul de soare dintre cladirile unei urbe schimbate.
 
 
   Si din cei doi care eram, adica eu si Dana, am ramas doar cu mine, in gara, pe terasa de la “I’m lovin’ it”, in speranta ca vine cineva dupa mine. Si, da, e Ade, salvatoarea din 13 Septembrie, aleea Botorani, impreuna cu “her sidekick” Ratb, care se poate transforma in orice numar de la 1 pana la 500 si ceva, care isi poate atasa antene subtiri, mai groase, roti, sine, geamuri, scaune, afisaje electronice, lumina, oglinzi si/sau benzina.
   Desigur, intr-o jumatate de ora, la etajul 2 se auzea doar cum sforai eu (zvonuri), iar eu nu sforai!
   Orele treceau, dar inca parea devreme, dar mai spre intuneric, in Cismigiu, am descoperit vata pe bat. Nu am mancat, desigur, dar nu sunt sigur de ce… Bulevardele se prelungeau elegant, binecunoscutul “Welcome to the Hotel…” parandu-mi-se o minune a lumii, pierduta si ea in praf si nepasare. Vis-à-vis stralucea, desigur, “Life tastes better with”. Am vazut ceea ce mi s-a parut o manifestare cu adevarat: carti si discuri pe trepte, pe trotuar, teancuri de carti, vechi, noi, albe, negre, gri, colorate, curate, murdare, aranjate, mici, mari, medii, groase, subtiri, de Mark Twain, de Coelho, de Creanga, de Rebreanu, de Cartarescu, de Kafka, de multi. Nu doar un targ oarecare…  
   Era KM 0 si verificam terenul pentru ziua urmatoare. Plimbare relaxanta, fara griji, fara stres, fara ganduri.
   Mai tarziu ne-am molesit, dar am iesit din dizgratiile distractiei si, dupa ce orologiul a sunat de miez, am expirat zambete, beri, povesti, dansuri tribale si feel good inc. alaturi de my generation.    


   Ploua. Era deja tarziu si imi ziceam ca "poate daca ploaia s-ar opri si din cer n-au sa mai cada lacrimi" voi ajunge si eu la timp. N-a fost sa fie. "Pai stiti prieteni, aglomeratia asta de Bucuresti e incredibila..." si a mers! "Salut, sunt Radu!" de cateva ori, insa, normal nu auzeam nimic. Si totusi, dintre toate numele ma gadila unul pe creier. Era, si nu stiu daca chiar imi pot permite chestia asta dar o sa o fac, Marius. Eu trec repede peste el, dar revin dupa inca doua "Salut, sunt Radu!" cu o expresie pe care Dana, zice ea, nu o sa o uite multa vreme. Adevrul e ca am ramas putin redus in momentul ala, caci era "tipu' de pe net", "ala care stii tu, e cu OC-u', chiar ala cu costum". Si defapt, toata problema era legata tot de imagine si i-am spus. Numai la costum il vazusem pana atunci si, sincer, mi s-a parut ca e de-o varsta cu noi, mai ales ca era acolo in vremea aia cu restul muritorilor: noi, "cei cinci cinci", reprezentantul incolor (era o "ea"), si restul sustinatorilor. S-a dus el la un moment dat, dar Dana inca tot radea. Probabil a fost foarte comic. Desi nu cred ca se insela, deoarece la fel au facut si restul, au ras bine. Deja aveam 1-0!
    Mai greu cu barurile, dar am descoperit ceva ce suna boem, dar s-a dovedit a fi destul de "rational" (asta ca sa vorbesc cat pot eu de frumos despre) "cica a actorilor". Am stat destul de mult pe putinul nostru insuficient pentru un "More of You, More for You" sau o "Served Extra Cold". Rasete, zambete, povesti, frica (din partea "cincilor" de noi) probabil, entuziasm, poze, iar poze, mai multe poze, telefoane, sugestii, intrebari, emotii. Lista lunga in timp scurt, dar care n-au fost in zadar.
    Continuarea ne aduce in prim planul unei camere de filmat ale unui prieten mai vechi de-al Adei, intitulat sugestiv Metrorex. Asta e foarte interesant, deoarece e foarte mare si nu ii trebuie sa se transforme, caci se descurca singur printre tone de pamant si tevi si cabluri electrice vitrege. P.I.M.P. My Ad in actiune, in frig, in asteptarea lui Ciocanel (sau Flavius pentru unii). Ajunge si el cu intarziere. El chiar e din Bucuresti, deci cred ca e ceva in sangele lui. Urmeaza incercari desarte, usi inchise, Lipscani si in final cea mai buna locatie din Lipscani (daca nu din Bucuresti), GARA LIPSCANI. "Povestea merge mai departe", mancare buna, "recunoaste valoarea" si inevitabila "sete de viata".
    Pentru ca eram mai obosit ca Tom in zilele lui de dupa distractie (pentru cine stie episodul), doream sa dorm. Restul au dat tarcoale prin Bucuresti cu aparatul in mana, ca japonezii. Si s-a terminat duminica.


    Mult prea dimineata sa ma ridic din pat. Mult prea plin sidekick-ul Ratb, care era transformat intr-un numar populat si aglomerat, 41. Capat si nimeni. Vad totusi Casa Presei. Macar eram in zona. Telefoane, multe de tot. Nervi. Emotii. Nervi multi. Ingrijorare. Cam o jumatate de ora de nesiguranta. Greu.
    Trec toate, se intregeste trupa, se face inscrierea, se foloseste balconul, se scoate arsenalul, se traseaza ultimele idei principale, se agita spiritele. Si incepe!
    Nu mai aud nimic inafara de muzica din casti si gandul meu sorbind textul din fata ochilor. Increzator. Pregatit. 10 minute si intram. Multumim Ciocanel pentru ciocolata si sucuri! Inca putin... Iese o echipa. Nu sunt prea incantati si sunt plini de laptop-uri, stative, planse, desene, A4-uri, costume, parfum, tacere. Un singur minut!
    Inspir! Expir! Inspir! Expir!
    BAFTA! "Hai, intrati!"

Semnat, Radu!